Aceasta se presupune sa fi fost o intamplare secreta, dar a ajuns sa fie mereu repovestita la intrunirile de familie. Probabil am mai auzit-o inainte, dar o uitasem cu totul cand Anca, verisoara mea, a depanat-o pentru a 99-a oara zilele astea. Nu retin toate detaliile, dar o sa incerc sa pastrez esentialul.

Erau Bucurestii anilor ’60, probabil vara, cand Anca, iubita nepotica si discipolul in tainele geografiei, literaturii si multor altor taine al tatalui meu, ajungea singurica de la Arges, unde fusese instruita sa-l astepte pe unchiul Dorelica de catre mama ei, sora tatalui meu, de indata ce coboara din tren.

Chiar daca era mititica si cara in urma ei o valiza comparabila cu greutatea ei, Ancuta nu era la prima calatorie cu trenul, asa incat nu a fost chiar speriata cand la coborarea din tren, dupa ce toata multimea s-a risipit, s-a trezit singura in imensa gara de Nord a Bucurestiului. Asa cum a vazut ea la oamenii mari, a predat geamantanul care o incomoda vizibil la “bagaje”, dupa care a sarit fara retinere in autobuzul 13, care stia ca duce exact la casa lui Dorelica.

Uitarea sau curiozitatea, un aspect pe deplin uitat, o fac pe mica turista sa coboare cu o statie inainte de cea “corecta”. Cu atat mai bine! – Ce copil din provincie nu s-ar bucura de vitrinele stralucitoare, de tinutele de revista, de cateii ferchezuiti si alte minuni care dadeau micului Paris acea stralucire metropolitana?

– Anca, ce cauti aici!?

***

Intre timp, un tanar stundent, ajuns contrar oricaror asteptari mai repede decat ora inscriptionata pe tabelul “sosiri”, dupa ce isi ocupase foarte eficient intervalul de timp in exces, ba mai mult, il chiar depasise din motive de servire, asteptare si ingurgitare a unei portii sanatoase de fasole din imediata vecinatate a stabilimentului garii, alerga speriat prin trenul care parasea Bucurestiul, negasindu-si nepoata in locul stabilit, la ora stabilita [aproape], in speranta ca poate o fi adormit si este inca in tren. Speranta lui era totodata sa perie tot trenul cat mai repede ca sa apuce si sara din el cat inca nu ia destula viteza, din lipsa de bilet si alte complicatii inutile.

Nici asta nu se stie – daca a sarit din tren sau a coborat la Basarabi, dar se stie ca motivat puternic de un sentiment comun psihologiei clasice, se indrepta cu mare viteza catre casa lui, asa cum se indrepta si Ancuta.

– Mama a zis ca trebuie sa ma astepti!

– Sa nu-i spui cumva ca n-am fost acolo. Iti place inghetata?

 

 

 

Share

Era sa aleg titlul The commuter, inspirat de filmul omonim, dar nu suna la fel si pentru scopul propus astazi. Trebuie la amintesc pentru inceput ca pe vremea regimului comunist, cand primeai o functie la stat [nu stiu daca chiar in toate ramurile, dar in sanatate, educatie si armata in mod cert], pe cat de sigura era intrarea in campul muncii, pe atat de sigura era si probabilitatea de a nu se intampla in localitatea natala. Privit la o scara larga si pe termen lung, nici nu cred ca era un lucru rau. Dar asta e o discutie prea lunga pentru aceasta amintire, care isi propune cu totul alte idei.

Primul contact pe care tata l-a avut cu apostolatul vietii de dascal s-a intamplat la Ceica [si/sau Ceisoara], unde a fost numit profesor titular gratie notei maxime si lipsei de catedre disponibile in oras la acel moment, dar se pare ca asta se intampla cu oricine [nu chiar cu oricine :), dar sa fie ei sanatosi, cei care au sarit aceste etape]. Si pentru ca era tanar si zburdalnic, ca si colegii sai navetisti, intre care cel mai mult il amintea pe Petrica Vancea, trecut si el intre timp in lumea dreptilor, profesor de matematica inzestrat cu mult umor cu care impartea acest drum prafuit in fiecare dimineata timp de cativa ani, nu putea sa lase rutina sa-l invinga, inventand fel de fel de pozne.

Una pe care mereu o amintea pentru a ilustra perioada aceea, sau cand se intalnea cu Petrica ori venea vorba despre el, este povestea valizei. Se facea ca era una din zilele fierbinti care anuntau vacanta de vara dar si o calatorie plina de miresme seboree ale calatorilor aflati pe drumurile leganate ale satului romanesc. Intre cei care luptau cel mai greu cu acest fenomen se afla si o doamna trecuta de prima tinerete, denumita conform locurilor nana, care prinsa la inghesuiala si probabil neinspirat imbracata pentru temperaturile amiezei toride, dar si doborata de propria-i greutate, cauta cersind din priviri un loc liber in autobuz.

Si unde este nevoie de supereroi, ei nu intarzie sa apara. Petrica, obosit si el, dar de monotonia si zdranganitul autobuzului, se puse automat in miscare:

Apoi sezi nana me! Sezi numa, nu-ti banui! Spuse el intarind autoritatea tonului cu o privire parinteasca, nemarcat catusi de putin de figura confuza a femeii, care se uita imprejur sa inteleaga unde ar putea ea sedea, cand toti pasagerii din proximitate, inclusiv bunul samaritean, stateau pe propriile picioare si nici un scaun liber nu se deslusea privirilor.

Urmatoarea mutare fu o privire scurta, dar convingatoare, spre o valijoara eleganta, legata in piele, cum putini aveau la vremea aceea in astfel de locuri proletare. Inca o clatinare parinteasca a capului doborî orice retinere a doamnei de a analiza structura de rezistenta a scaunelului provizoriu sau a gestului reprobabil comis si se aseza sigura, cu toata greutatea de care era capabila, pe bagaj.

Undeva, la mica departare unele de altele, cateva gesturi se declansara automat. Un tinerel cu mustacioara atent lucrata se scremu de durere si neputiinta de a contrazice o doamna in etate, un suras machiavelic strabatu fiinta lui Petrica si un nod se fixa bine in gatul nanei, la constatarea ca dimensiunile valijoarei se adaptara instantaneu catre o alta forma, parca nefiresc insotite de neclintirea privirii parintesti a “proprietarului” – care in mintea nanei era evident Petrica.

Apoi coborara, deloc ingrijorati de strigatele femeii: Pruncu mieu, t-ai uitat janta, vino inapooooi…

Share

Uneori ma apuca din senin sa fluier cate o melodie, ma gandeam ca o fi ceva sclipire de compozitor. Asta pana cand am descoperit ca doar “recit din memorie”, secvente adanc ingropate, cine stie cand. Adica deja se stie, am ajuns destul de mare sa refac filmul. Tata reusea sa evadeze din sistem prin cateva usi, accesibile totusi. Cea mai importanta era lectura. Pe langa infuzia de “National Geographic”, despre care probabil voi scrie alta data, avea suficiente volume de beletristica, arta, istorie, albume, dictionare, tratate, colectii de toate felurile, sa nu mai zic reviste la care era abonat. O alta era radio “Europa libera”, gura de oxigen prin care cei mai curajosi [sau nebuni] se alimentau din lumea civilizata, chiar pe limba lor. O alta, despre care scriu acum, este muzica. Cred ca pasiunea asta i s-a format in anii facultatii, petrecuti intr-un Bucuresti in plina stralucire, al anilor 60. Muzica era o moneda libera atunci. Apoi a inceput sa nu mai fie. Dar si asa, existau diversi “binevoitori” care pentru 1 leu/minutul iti puneau pe benzi, apoi pe casete, absolut orice doreai.

O piesa de valoare din casa noastra [probabil singura cu valoare materiala], era magnetofonul dobandit cu mari sacrificii in vremea studentiei, un Sonet B3 de la Tesla, pe care si eu si rudele si vecinii il veneram, pentru inteligenta de care dadea dovada. Din cutiuta aceasta ieseau veselia, dansul si chiar sperantele. Tata incepea sa topaie instant la inceperea vreunui hit inregistrat. Era sarbatoare cand ne venea cate o banda, cu 2 piste a cate 1 ora de muzica, 700 de metri de banda magnetica. BASF, AGFA, ORWO, AKAI si multe alte branduri imi completau pe atunci cultura tehnica, de care orice copil este atat de captivat.

Chiar daca nu am fost niciodata stralucit la materiile de cultura generala, pentru ca nu reuseam, cred ca nici nu prea ma straduiam, sa “tocesc” tone de informatii, imi dau seama ca am “tocit” in toti anii copilariei tot felul de informatii, de toate felurile. Acum, parca de nicaieri, imi ies pe gura nume ca Johnny Dorelli, Adriano Celentano, Paul Anka, Bobby Solo, Enrico Macias, Charles Aznavour, Gianni Morandi, Massimo Ranieri… ca sa nu-i amintesc pe clasici, Abba sau Bonney M, etc.

Io son sicuro che
in questa grande immensità
qualcuno pensa un poco a me
e non mi scorderà.

Share

Una din putinele iesiri pe care le faceam frecvent era deplasarea la Comlaus/Santana, in judetul Arad, satul natal al mamei mele, adica satul bunicii, pentru ca bunicul se prapadise in urma unei boli grele si urate, nu-l prinsesem. Chiar daca pentru mine insemna doar munca, lipsa de tehnologie, limbaj arhaic si miros de animale, viata la tara avea si o parte de farmec, iar pentru sora mea reprezenta paradisul. Poate si pentru ca scapa de ochiul ager si critic al tatalui, intalnea o lume calda a emotiilor si valorilor primare, lipsita de prejudecatile sofisticate ale scolii si adeptilor ei. Ah mai era ceva, care nu ma atragea acolo. Durerea. Dar poate despre asta, alta data.

Bunica, cea mai demna faptura pe care am reusit s-o cunosc, chiar daca se bucura nespus de venirea noastra, avea anumite temeri fata de salbaticia nativa a surorii mele, pe care o numea vandroaca – un fel de haimana, pentru obiceiul ei de a iesi cu orele si reveni cu mult dupa culcatul gainilor. Cu mine nu avea grijile astea, eu preferand sa descopar diverse masinarii invechite si sa le redau gloria de alta data, conectandu-le sau asamblandu-le. Asa ca daca nu eram la cules de prune – care erau multe si cadeau mereu asteptand sa fie culese, eram prin pod sau prin alte cotloane, cotrobaind si descoperind.

Cam lunga introducerea, era sa uit de ce am ajuns aici. Intr-una din zilele acelea diferite, in care mergeam la bunica, se facea ca tata ne ducea la gara, pe noi, restul familiei, pentru ca uneori mergeam cu trenul, alteori cu masina, din diverse motive – unul era ca in anumite duminici circulau doar o parte din masini, in functie de par-impar, altele, de tot felul. Si cum eram noi, copiii, cam catraniti cu toate grijile inerente unui voiaj cu trenul, un vehicul murdar in care maximul de confort era un loc pe musamaua imbacsita alaturi de tot felul de oameni si bagaje – ne trezim ca masina ce trebuia sa vireze spre gara o ia in alta directie. Tata era in papuci si maieu, iesit doar sa ne duca pe noi la gara si inapoi, dar se pare ca din diverse motive a vrut sa ne surprinda, si surpriza lui a devenit amintire. Nu stiu daca atunci sau alta data am ramas in pana prostului, dar despre asta, alta data.

Share

A trecut mult de cand nu am mai auzit limba latina. Pe vremuri, adica pe vremea claselor i-viii, de care ma leaga atatea amintiri frumoase, si culmea, nu doar pe mine, ci pe multi dintre colegii de generatie, cu care acum putem tine legaturi peste mii de km, pe vremuri ziceam, limba latina, chiar daca era a pain in the ass cum ar zice vreun smecher mai erudit, era omniprezenta si chiar respectata, pentru ca profesorii de latina erau venerabile statui, parca si ei decupati din perioada de glorie a Romei antice. Ei bine, nu eram stralucit la latina, chiar daca, spre deosebire de  colegii mei, o auzeam destul de des prin casa.

O auzeam de fiecare data cand tata incerca sa argumenteze ceva, considerand el ca daca a gasit un dicton, proverb si citat in latina legat de o situatie, aceasta devine automat credibila si demna de urmat, era unul din argumentele imbatabile ale judecatii lui. Dar o mai auzeam si fluent vorbita, intre tata, fratele lui si tatal lui, atunci cand incercau sa vorbeasca criptat. In maghiara nu avea rost pentru ca pana si noi, eu cu sora mea, incepusem sa prindem de la vecini – tata nu ne-a ajutat niciodata in directia asta – probabil din comoditate, probabil din romanismul lui, destul de greu de inteles – prea multe paranteze dar daca nu uit o sa scriu despre asta, iar ceilalti copii ai rudelor vorbeau partial sau total limba maghiara in casa. In franceza si rusa, care erau limbile moderne ale epocii, nu incercasera pentru ca stiau ca tineretul le buchiseste in scoala. Ramanea latina, limba moarta, nu doar pentru natiuni, dar si pentru interesul scolarilor, asa incat nu rare erau ocaziile in care incepeau sa-si dezvaluie secretele in vazul lumii, probabil si epatand putin, in cea mai vie latina pe care o puteam eu percepe la vremea aceea.

Acum, retraind franturi din treecut, incerc sa-mi explic ce repere, ce principii il conduceau pe tata si cum m-au influentat. Referitor la titlu, – ce e permis zeilor, nu e permis boilor, intr-o traducere mai sloboda, imi dau seama ca il aplic si eu la clasa, dar cu argumentele de rigoare, despre importanta castigarii aprecierii celor din jur, despre importanta credibilitatii, a valorii opiniilor atunci cand sunt dublate de notorietate, experienta si cunoastere.

Share

Nu vreau sa influentez pe nimeni. Mi se pare natural sa citesti cat mai mult pentru a functiona corect. Cititul este parte integranta a limbajului, iar limbajul, exact ca la calculatoare, este mijlocul prin care facem lucruri, pentru ceilalti, dar mai ales pentru noi. Fata de pretentiile pe care le avea tata, ma consider complet descoperit la capitolul lectura, cultura generala, arte sau filosofie. Dar chiar si asa, sunt ambasadorul acestui instrument, pentru ca nu stiu sa fiu altfel, chiar daca viata ne-a invatat, cel putin in ultimele decenii, ca succesul tine mai mult de oportunitati, instincte si incapatanare.

Spun asta ca un epilog al unor amintiri legate de biblioteca noastra. Am fost instruit ca sunt peste 20,000 de volume, dar dupa o oarecare intelegere a matematicii, am facut o aproximare ochiometric-cantitativa si as spune ca 15.000, poate chiar 12.000 este un numar mai apropiat de realitate. Totusi, cred ca pe raza de cativa km, eram unici din punctul asta de vedere. Daca la altii te impresionau macrameurile sau bibelourile, la noi prima replica a oaspetilor era ceva legat de carti. Tata spunea ca le-a citit pe toate. N-am avut cum sa-l verific, dar un lucru era sigur, stia locul fiecarui volum. Astfel, nu de-a v-ati ascunselea era jocul nostru preferat al descoperirii, ci gaseste cartea, un joc in care cineva, in lipsa tatei, fixa o carte, din orice camera, de pe orice raft, in special cele din interior, ale caror cotoare nu erau vizibile direct, din orice corp de mobilier, pentru ca apoi tatal s-o gaseasca mergand direct la ea. Era fascinant, cel putin la varstele claselor primare.

Dintre acestea, am inceput sa servesc, pe rand, Karl May, Jules Verne, Alexandre Dumas, Conan Doyle, Mark Twain, Sthendal, Hemingway si multi altii pe care i-am uitat, cam pana in clasa a 9-a, cand revolutia ne-a schimbat cu totul pretentiile si prioritatile, sau poate doar ceva din interior m-a facut sa incetez, parca sa refuz acest regim. Poate a fost si un semn de protest, de revolta, asupra unor neintelegeri, niciodata puse pe tava, un razboi care nu s-a stins nici acum, pe care inca il duc cu mine.

Cat mi-a folosit sau nu aceasta cale este greu de spus, pentru ca avem o singura viata, restul sunt pure speculatii sau analize pe baza unor seturi prea mici de variabile. Ca as alege sau nu aceeasi cale, sau ca as dori-o pentru copiii mei, este doar o masura a implinirii personale. Sceptic fiind, voi aborda subiectul cu masura. Est modus in rebus – cine stie cand am auzit-o si pe asta, tot de la tata, iar acum am deja alt titlu.

Share

Unul din jocurile haioase ale tatalui era cel legat de perceptia volumelor. Astfel, profitand de naivitatea surioarei mai mici, el ii cerea sa ma caute in diverse locuri, gen sertarel de medicamente, cutie de pantofi, amuzandu-se de nestiinta acesteia, credeam eu, ascuns bine in vreun dulap din proximitate. Acum, daca stau sa ma gandesc, el savura dragalasenia cu care fetita lui cea mica, mizand pe credibilitatea de care se bucura tata, executa ordinele intocmai, fara sa filtreze procesul. Probabil si eu am fost “prostit” in felul acesta, dar nu-mi aduc aminte decat scenele in care protagonista era sora mea, la 2-3 ani.

Share

Tata obisnuia sa ne aminteasca felul in care stalceam cuvintele cand eram mici. O luam intotdeauna ca pe o gluma si ne distram mult timp repetand dupa el “neologismele”. Cu o rata mult mai mare de cuvinte inventate se remarca sora mea mai mica. Astfel, “tatuia” era statuia, “mucsa” era musca sau in cazul meu “pucsa” era pusca. Precis erau mult mai multe, dar nu-mi vin momentan in minte. Acum, cand in sfarsit am si eu un copil, cred ca savura momentele formarii noastre in perioada de inceput a copilariei, cand naivitatea specifica varstei da o emotie imensa fiecarui moment nou. Genul acesta de ancore iti readuc in minte momente unice, pe care le poti ulterior povesti apropiatilor.

Share

Este un episod singular, dar oarecum haios. Eu tocmai il anuntam pe tata ca am luat 3 de zece in acea zi, care pentru el insemna paguba [la fiecare zece primeam cate 2 lei, la fiecare noua dadeam 1 leu, incercam sa ma tin pe profit, poate din acest motiv acest targ n-a tinut mai mult de un trimestru], asteptandul-l in fata scarii. Doua siluete s-au strecurat pe langa noi, in fuga. Stiu ca ne-au salutat, dupa voce am recunoscut-o pe sora mea, dar eu eram cu interesul meu, nu puteam fi atent la orice. Insa la cina, mama i-a marturisit tatei ca nici macar n-a remarcat-o cand a trecut pe langa el. Mi-am dat seama, infulecand, ca nici eu n-o remarcasem, dar asta pentru ca eram cu ale mele si mai ales, pentru ca nu ma asteptam sa o vad in tinuta sport, cu pantaloni scurti si cu “adidasi”, imprumutati de la sora mea alergand in jurul blocului. Nici nu m-am obisnuit cu ideea aceasta, pentru ca nu s-a repetat, dupa cunostintele mele.

Acum, daca stau sa ma gandesc, realizez ce silueta avea mama la varsta aceea [sa fi avut 35-40], eu nu cred ca aveam mai mult de 12.

Share

Tatei ii placea fotbalul. Dar pentru inceput, voi incepe cu lucrurile mici. Eu eram mic. Si fotbalul de masa, sau button football, sau gombfoci, cum mi-a fost mie prezentat, era tot ceva mic, miniatural. Trebuie sa amintesc ca la vremea aceea, imaginatia ajuta foarte mult la recuzita oricarui copil. Probabil se intampla si azi, chiar daca exista sute de jocuri pentru orice cuvant la care te-ai putea gandi. Iar pentru cei pasionati de fotbal, fotbalul de masa putea sa depaseasca orice batalie intre indieni si cowboy de plastic, sau orice maiestrie arhitectonica ar fi putut iesi din vitocomburi. Ei bine, pe mine nu m-a prins, dar imi amintesc eforturile tatalui meu de a-mi impartasi din tehnicile lui, insotite de personalizarea fiecarui “nasture”, asa cum ii botezase el din copilarie. Imi amintesc de Di Stefano, Socrates, Germano, Platini, Pele.

N-am reusit sa intru atunci in “jocul lui”, nici mai tarziu fotbalul nu m-a atras suficient [poate o vreme laptenis – tenis cu piciorul], probabil si pentru ca alesesem deja din gimnaziu handbalul. Asta m-a ferit de multi nervi si incrancenare in fata televizorului sau pe stadioane, cum se intampla in vremurile acelea cand fotbalul era religie si orice roman se pricepea la fotbal la fel de bine ca la reparat Dacia. Ce-mi amintesc insa, este pasiunea pe care o afisa, retraind probabil momentele copilariei cand poti sa faci dintr-un nasture cel mai bun dribleur al tuturor timpurilor. Portile si nasturii exista inca, in vechiul birou, asteptand probabil un alt tatic, sau bunic, sa le dea viata.

Share

La 25 februarie 2018 s-a prapadit tata.

Mi-am imaginat de multe ori momentul acesta, cu mintea speriata de copil în vremurile inceputurilor. Se facea ca se rupea pamântul si toata lumea inebunise. Apoi am uitat sa-mi mai imaginez, am crescut si lumea, care incepuse lent sa inebuneasca, nu mi-a mai atras atentia.

Nu sunt niciodata destule cuvinte si nici acestea nu sunt potrivite pentru o poveste despre colcaiala care-mi joaca in minte. Dealtfel, cum nici nu sunt un om al fineturilor ci prefer calea simpla, o sa las sa curga totul asa cum imi aduc eu aminte, urmand cate un flash – declansat in diverse momente, de diversi stimuli.

 

Share

Profesorul este ca lumanarea la capul mortului. Lumineaza, dar nu învie.
Bestea Catalin

L-am cunscut ca magician, într-una din orele speciale din ciclul primar. Cum altfel sa-l fi perceput pe omul care-ti ghicea gandurile. Elegant, carismatic, captand întreaga suflare din jurul sau.
Înainte de toate, ganditi-va bine la un mar. Uitati orice altceva din jurul vostru si concentrati-va toata atentia asupra lui. A reusit toata lumea? Bine, acum sa trecem la treaba.
Fusese invitat în cadrul unei ore de dirigentie de catre învatatoarea noastra. Nu-mi amintesc specificul acelei ore cum nu-mi amintesc cu placere nici mare lucru din ciclul primar, (more…)

Share
– Hai vii?
– Mhm…
– Daca ne grabim il vom prinde sigur, e asa frumos, pacat ca s-a ascuns dupa blocuri.

Blestema si ziua aceasta pentru lipsa aparatului digital luat tocmai pentru situatii deosebite, ca aceasta. Cine o sa il creada ca a vazut ceva atat de frumos… De o vreme il lasa intentionat acasa pentru ca de fiecare data cand il luase in trecut se facea ca nu se intampla nimic deosebit. Asa era si acum. Fata aceasta mirosind a flori de primavara ii aparuse in toata splendoarea apusului. Sa fie si culoarea un afrodisiac? De data asta in mod cert se intampla ceva ciudat. Un aer proaspat, ca cel din preajma cascadelor, ii invada tot corpul, (more…)

Share

Era inca o zi in care isi lua cafeaua de dimineata la ora 12, nehotarat inca daca visase de bine sau de rau. De-o vreme nu mai auzise decat ecourile inselatoare ale gandurilor lui. Pusese piesa langa piesa, in toate combinatiile posibile. Cladise toate formele care puteau adaposti un suflet. Dar un suflet era prea putin. Cu o privire scurta trecu peste ecranul telefonului mobil. Acelasi ecran monoton aratand ora… nederanjat de nici un apel sau mesaj in asteptare. Nu-l mai deranja nimeni de o vreme. Stia asta. Dar daca ma va suna si eu nu voi fi aici? Se imaginase apoi plecand departe, lasand gandurile negre pentru alta data. Fusese chemat departe, in singuratate. Dar daca va suna chiar atunci, exact atunci?Dar nu sunase luni de zile, sigur n`o sa sune!Dar… daca suna? (more…)

Share

Share

Next Page »