Aceasta se presupune sa fi fost o intamplare secreta, dar a ajuns sa fie mereu repovestita la intrunirile de familie. Probabil am mai auzit-o inainte, dar o uitasem cu totul cand Anca, verisoara mea, a depanat-o pentru a 99-a oara zilele astea. Nu retin toate detaliile, dar o sa incerc sa pastrez esentialul.

Erau Bucurestii anilor ’60, probabil vara, cand Anca, iubita nepotica si discipolul in tainele geografiei, literaturii si multor altor taine al tatalui meu, ajungea singurica de la Arges, unde fusese instruita sa-l astepte pe unchiul Dorelica de catre mama ei, sora tatalui meu, de indata ce coboara din tren.

Chiar daca era mititica si cara in urma ei o valiza comparabila cu greutatea ei, Ancuta nu era la prima calatorie cu trenul, asa incat nu a fost chiar speriata cand la coborarea din tren, dupa ce toata multimea s-a risipit, s-a trezit singura in imensa gara de Nord a Bucurestiului. Asa cum a vazut ea la oamenii mari, a predat geamantanul care o incomoda vizibil la “bagaje”, dupa care a sarit fara retinere in autobuzul 13, care stia ca duce exact la casa lui Dorelica.

Uitarea sau curiozitatea, un aspect pe deplin uitat, o fac pe mica turista sa coboare cu o statie inainte de cea “corecta”. Cu atat mai bine! – Ce copil din provincie nu s-ar bucura de vitrinele stralucitoare, de tinutele de revista, de cateii ferchezuiti si alte minuni care dadeau micului Paris acea stralucire metropolitana?

– Anca, ce cauti aici!?

***

Intre timp, un tanar stundent, ajuns contrar oricaror asteptari mai repede decat ora inscriptionata pe tabelul “sosiri”, dupa ce isi ocupase foarte eficient intervalul de timp in exces, ba mai mult, il chiar depasise din motive de servire, asteptare si ingurgitare a unei portii sanatoase de fasole din imediata vecinatate a stabilimentului garii, alerga speriat prin trenul care parasea Bucurestiul, negasindu-si nepoata in locul stabilit, la ora stabilita [aproape], in speranta ca poate o fi adormit si este inca in tren. Speranta lui era totodata sa perie tot trenul cat mai repede ca sa apuce si sara din el cat inca nu ia destula viteza, din lipsa de bilet si alte complicatii inutile.

Nici asta nu se stie – daca a sarit din tren sau a coborat la Basarabi, dar se stie ca motivat puternic de un sentiment comun psihologiei clasice, se indrepta cu mare viteza catre casa lui, asa cum se indrepta si Ancuta.

– Mama a zis ca trebuie sa ma astepti!

– Sa nu-i spui cumva ca n-am fost acolo. Iti place inghetata?

 

 

 

Share