Tata obisnuia sa ne aminteasca felul in care stalceam cuvintele cand eram mici. O luam intotdeauna ca pe o gluma si ne distram mult timp repetand dupa el “neologismele”. Cu o rata mult mai mare de cuvinte inventate se remarca sora mea mai mica. Astfel, “tatuia” era statuia, “mucsa” era musca sau in cazul meu “pucsa” era pusca. Precis erau mult mai multe, dar nu-mi vin momentan in minte. Acum, cand in sfarsit am si eu un copil, cred ca savura momentele formarii noastre in perioada de inceput a copilariei, cand naivitatea specifica varstei da o emotie imensa fiecarui moment nou. Genul acesta de ancore iti readuc in minte momente unice, pe care le poti ulterior povesti apropiatilor.

Share