Serenata per i separati
E i bambini soli e un pò sperduti

Azi s-au implinit 6 ani de cand a plecat dintre noi tata. Nu prea tin eu minte datele, numerele, numele – pentru mine este un continuu permanent in care plutesc emotii si culori.

Poate a fost o coincidenta, dar zilele astea mi-au sunat in urechi chitarile elevilor veniti cu serenada la incheierea celor 12 ani de scoala din clasele carora le preda. Nu stiu daca mergeau la toti profesorii, dar la tata mereu veneau in perioada serenadelor. Ii auzeam de sus, de la etaj, cum isi anuntau prezenta inca de la cateva strazi distanta.

Aici poate s-ar cuveni sa fac o paranteza, pentru ca si eu am fost absolvent de liceu, si eu am prins perioada serenadelor, chiar daca mai diluata. Cand eu am terminat liceul, am fost 17 elevi care s-au incapatanat sa faca un turneu ad-hoc, de tipul mergem la cine ne primeste. Si eram toti inghesuiti in doua masini si o motocicleta. Poate sunt eu subiectiv, dar nu pot compara energia serenadelor traite „acasa” cu cea la care am participat ca absolvent. Noi in afara de un Gaudeamus aproximativ nu cred ca mai interpretam ceva, eu sigur nu-mi amintesc.

***

Revenind in trecut, la vremea absolventilor de Industrial 3, cand eu probabil aveam in jur de 10 ani, stiu ca cei probabil 30 – sau mai multi, abia incapeau in cele 4 camere ale noastre, stateau pe jos, pe scaune, pe paturi, pe unde apucau. Aveau chitari, aveau voce, aveau cantece „prelucrate”. Nu pot sa inteleg cum este memoria mea subreda atat de selectiva (uneori am dificultati in a-mi aminti propriul numar de telefon), dar versurile cantate atunci inca imi reverbereaza in memorie.

Ne batem pentru pace, respect si libertate

Chiar cu Giordano Bruno, sau poate cu Socrate,

Acum la incheiere, un lucru e de spus

La f-i-i-lo-so-fie Nemeth e mai presus!

La f-i-i-lo-so-fie Nemeth e mai presus!

Si nu se termina repede recitalul. Chiar daca multumirile erau mai mult verbale, alaturi de grisine si apa minerala Borsec (fara apa erau sanse mari sa-ti sara dintii de la consistenta lor – dar cam asta era oferta de party pe vremea ultimilor ani de comunism). Veneau la rand slagarele clasice din Liceenii, iar la final se intona din nou Gaudeamus, ca intr-o bucla infinita.

Nu am o incheiere. Probabil pentru ca inca nu s-a terminat povestea.

Nu am de gand s-o lungesc prea mult pentru ca mai sunt cateva ore si incepe anul scolar, chiar in miezul pandemiei. Adica, am si lucruri importante de facut.

Dar pentru ca tocmai mi-am spalat parul – mai precis ce a mai ramas din el, am zis sa impartasesc solutia care mi-a fost mie favorabila in problema foliculitei. Daca nu stii sigur ce ai, citeste aici.

De pe forumuri si diverse pagini care dezbateau aceasta problema, am retinut un comentariu, care parea sincer. Probabil stiti si voi ca nu tot ce zboara pe forumuri se si mananca. Astfel, am zis sa incerc si eu Dalacin T – Gel. Aveti aici descrierea. Problema era ca nu-l gaseam nicaieri prin farmacii, nici macar la comanda online.

Totusi, avand o singura legatura cu lumea farmaceutica, o fosta colega din scoala, am intrebat-o daca nu ar putea sa-mi aduca. Nu a putut, dar a reusit sa-mi prepare un gel folosind substanta principala din Dalacin T., C18H34ClN2O8PS – asta e substanta, daca intereseaza pe cineva, fosfat de clindamicina.

Nu stiu cum functioneaza la altii, sau pe alte zone, stiu ca multi sufera de aceasta afectiune in toate partile corpului, dar la mine a mers. Dupa cateva zile am vazut efectiv disparand pustulele, zonele rosii, etc. Ma dau dupa spalare cu gel pe parul ud si las 5 minute. De doua ori pe saptamana. Nu stiu cat va trebui sa fac asta, sau daca voi dezvolta efecte secundare – este un antibiotic totusi. Eu folosesc de 3 luni, uneori si cu pauze de 10 zile si inca sunt neatins de foliculita. O aveam de cand ma stiu, uneori mai blanda, alteori mai agresiva.

Sfatul meu este sa mergi la farmacistul din cartier si sa-i ceri sa-ti prepare acest gel, mai mult ca sigur o va face.

Poti sa lasi un raspuns la comentarii, daca ai incercat si tu. Succes!

De aproape cand ma stiu mi-au placut mult ceasurile. Copilarind in era predigitala, orice mecanism sofisticat era parca rupt din rai, demn de recuzita in filmele SF.

Asa erau si ceasurile, in special cele elvetiene, pe care doar putini aveau privilegiul sa le cunoasca. Restul, ca mine, le foloseau mai ales în expresii, povesti sau în visele cu ochii deschisi. Si daca cei mai multi isi foloseau imaginatia pentru a le contura, eu aveam imaginea lor clara, la rezolutie generoasa, editata de profesionistii de la National Geogrphic, magazinul la care printr-un miracol eram abonat în acele vremuri gri, în care oferta locala era data de numerele ponosite ale revistelor FLACARA sau SCANTEIA, cu vesnicele teme ale marilor Read the rest of this entry »

Aceasta se presupune sa fi fost o intamplare secreta, dar a ajuns sa fie mereu repovestita la intrunirile de familie. Probabil am mai auzit-o inainte, dar o uitasem cu totul cand Anca, verisoara mea, a depanat-o pentru a 99-a oara zilele astea. Nu retin toate detaliile, dar o sa incerc sa pastrez esentialul.

Erau Bucurestii anilor ’60, probabil vara, cand Anca, Read the rest of this entry »

Era sa aleg titlul The commuter, inspirat de filmul omonim, dar nu suna la fel si pentru scopul propus astazi. Trebuie la amintesc pentru inceput ca pe vremea regimului comunist, cand primeai o functie la stat [nu stiu daca chiar in toate ramurile, dar in sanatate, educatie si armata in mod cert], pe cat de sigura era intrarea in campul muncii, pe atat de sigura era si probabilitatea de a nu se intampla in localitatea natala. Privit la o scara larga si pe termen lung, nici nu cred ca era un lucru rau. Dar asta e o discutie prea lunga pentru aceasta amintire, care isi propune cu totul alte idei.

Primul contact pe care tata l-a avut cu Read the rest of this entry »

Uneori ma apuca din senin sa fluier cate o melodie, ma gandeam ca o fi ceva sclipire de compozitor. Asta pana cand am descoperit ca doar „recit din memorie”, secvente adanc ingropate, cine stie cand. Adica deja se stie, am ajuns destul de mare sa refac filmul. Tata reusea sa evadeze din sistem prin cateva usi, accesibile totusi. Cea mai importanta era lectura. Pe langa infuzia de „National Geographic”, despre care probabil voi scrie alta data, avea suficiente volume de beletristica, arta, istorie, albume, dictionare, tratate, colectii de toate felurile, sa nu mai zic reviste la care era abonat. O alta era radio „Europa libera”, gura de oxigen prin care cei mai curajosi [sau nebuni] se alimentau din lumea civilizata, chiar pe limba lor. O alta, despre care scriu acum, este muzica. Cred ca pasiunea asta i s-a format in anii facultatii, petrecuti intr-un Bucuresti in plina stralucire, al anilor 60. Muzica era o moneda libera atunci. Apoi a inceput sa nu mai fie. Dar si asa, existau diversi „binevoitori” care pentru 1 leu/minutul iti puneau pe benzi, apoi pe casete, absolut orice doreai.

O piesa de valoare din casa noastra [probabil singura cu valoare materiala], era magnetofonul dobandit cu mari sacrificii in vremea studentiei, un Sonet B3 de la Tesla, pe care si eu si rudele si vecinii il veneram, pentru inteligenta de care dadea dovada. Din cutiuta aceasta ieseau veselia, dansul si chiar sperantele. Tata incepea sa topaie instant la inceperea vreunui hit inregistrat. Era sarbatoare cand ne venea cate o banda, cu 2 piste a cate 1 ora de muzica, 700 de metri de banda magnetica. BASF, AGFA, ORWO, AKAI si multe alte branduri imi completau pe atunci cultura tehnica, de care orice copil este atat de captivat.

Chiar daca nu am fost niciodata stralucit la materiile de cultura generala, pentru ca nu reuseam, cred ca nici nu prea ma straduiam, sa „tocesc” tone de informatii, imi dau seama ca am „tocit” in toti anii copilariei tot felul de informatii, de toate felurile. Acum, parca de nicaieri, imi ies pe gura nume ca Johnny Dorelli, Adriano Celentano, Paul Anka, Bobby Solo, Enrico Macias, Charles Aznavour, Gianni Morandi, Massimo Ranieri… ca sa nu-i amintesc pe clasici, Abba sau Bonney M, etc.

Io son sicuro che
in questa grande immensità
qualcuno pensa un poco a me
e non mi scorderà.

Una din putinele iesiri pe care le faceam frecvent era deplasarea la Comlaus/Santana, in judetul Arad, satul natal al mamei mele, adica satul bunicii, pentru ca bunicul se prapadise in urma unei boli grele si urate, nu-l prinsesem. Chiar daca pentru mine insemna doar munca, lipsa de tehnologie, limbaj arhaic si miros de animale, viata la tara avea si o parte de farmec, iar pentru sora mea reprezenta paradisul. Poate si pentru ca scapa de ochiul ager si critic al tatalui, intalnea o lume calda a emotiilor si valorilor primare, lipsita de prejudecatile sofisticate ale scolii si adeptilor ei. Ah mai era ceva, care nu ma atragea acolo. Durerea. Dar poate despre asta, alta data.

Bunica, cea mai demna faptura pe care am reusit s-o cunosc, chiar daca se bucura nespus de venirea noastra, avea anumite temeri fata de salbaticia nativa a surorii mele, pe care o numea vandroaca – un fel de haimana, pentru obiceiul ei de a iesi cu orele si reveni cu mult dupa culcatul gainilor. Cu mine nu avea grijile astea, eu preferand sa descopar diverse masinarii invechite si sa le redau gloria de alta data, conectandu-le sau asamblandu-le. Asa ca daca nu eram la cules de prune – care erau multe si cadeau mereu asteptand sa fie culese, eram prin pod sau prin alte cotloane, cotrobaind si descoperind.

Cam lunga introducerea, era sa uit de ce am ajuns aici. Intr-una din zilele acelea diferite, in care mergeam la bunica, se facea ca tata ne ducea la gara, pe noi, restul familiei, pentru ca uneori mergeam cu trenul, alteori cu masina, din diverse motive – unul era ca in anumite duminici circulau doar o parte din masini, in functie de par-impar, altele, de tot felul. Si cum eram noi, copiii, cam catraniti cu toate grijile inerente unui voiaj cu trenul, un vehicul murdar in care maximul de confort era un loc pe musamaua imbacsita alaturi de tot felul de oameni si bagaje – ne trezim ca masina ce trebuia sa vireze spre gara o ia in alta directie. Tata era in papuci si maieu, iesit doar sa ne duca pe noi la gara si inapoi, dar se pare ca din diverse motive a vrut sa ne surprinda, si surpriza lui a devenit amintire. Nu stiu daca atunci sau alta data am ramas in pana prostului, dar despre asta, alta data.

A trecut mult de cand nu am mai auzit limba latina. Pe vremuri, adica pe vremea claselor i-viii, de care ma leaga atatea amintiri frumoase, si culmea, nu doar pe mine, ci pe multi dintre colegii de generatie, cu care acum putem tine legaturi peste mii de km, pe vremuri ziceam, limba latina, chiar daca era a pain in the ass cum ar zice vreun smecher mai erudit, era omniprezenta si chiar respectata, pentru ca profesorii de latina erau venerabile statui, parca si ei decupati din perioada de glorie a Romei antice. Ei bine, nu eram stralucit la latina, chiar daca, spre deosebire de  colegii mei, o auzeam destul de des prin casa.

O auzeam de fiecare data cand tata incerca sa argumenteze ceva, considerand el ca daca a gasit un dicton, proverb si citat in latina legat de o situatie, aceasta devine automat credibila si demna de urmat, era unul din argumentele imbatabile ale judecatii lui. Dar o mai auzeam si fluent vorbita, intre tata, fratele lui si tatal lui, atunci cand incercau sa vorbeasca criptat. In maghiara nu avea rost pentru ca pana si noi, eu cu sora mea, incepusem sa prindem de la vecini – tata nu ne-a ajutat niciodata in directia asta – probabil din comoditate, probabil din romanismul lui, destul de greu de inteles – prea multe paranteze dar daca nu uit o sa scriu despre asta, iar ceilalti copii ai rudelor vorbeau partial sau total limba maghiara in casa. In franceza si rusa, care erau limbile moderne ale epocii, nu incercasera pentru ca stiau ca tineretul le buchiseste in scoala. Ramanea latina, limba moarta, nu doar pentru natiuni, dar si pentru interesul scolarilor, asa incat nu rare erau ocaziile in care incepeau sa-si dezvaluie secretele in vazul lumii, probabil si epatand putin, in cea mai vie latina pe care o puteam eu percepe la vremea aceea.

Acum, retraind franturi din treecut, incerc sa-mi explic ce repere, ce principii il conduceau pe tata si cum m-au influentat. Referitor la titlu, – ce e permis zeilor, nu e permis boilor, intr-o traducere mai sloboda, imi dau seama ca il aplic si eu la clasa, dar cu argumentele de rigoare, despre importanta castigarii aprecierii celor din jur, despre importanta credibilitatii, a valorii opiniilor atunci cand sunt dublate de notorietate, experienta si cunoastere.

Nu vreau sa influentez pe nimeni. Mi se pare natural sa citesti cat mai mult pentru a functiona corect. Cititul este parte integranta a limbajului, iar limbajul, exact ca la calculatoare, este mijlocul prin care facem lucruri, pentru ceilalti, dar mai ales pentru noi. Fata de pretentiile pe care le avea tata, ma consider complet descoperit la capitolul lectura, cultura generala, arte sau filosofie. Dar chiar si asa, sunt ambasadorul acestui instrument, pentru ca nu stiu sa fiu altfel, chiar daca viata ne-a invatat, cel putin in ultimele decenii, ca succesul tine mai mult de oportunitati, instincte si incapatanare.

Spun asta ca un epilog al unor amintiri legate de biblioteca noastra. Am fost instruit ca sunt peste 20,000 de volume, dar dupa o oarecare intelegere a matematicii, am facut o aproximare ochiometric-cantitativa si as spune ca 15.000, poate chiar 12.000 este un numar mai apropiat de realitate. Totusi, cred ca pe raza de cativa km, eram unici din punctul asta de vedere. Daca la altii te impresionau macrameurile sau bibelourile, la noi prima replica a oaspetilor era ceva legat de carti. Tata spunea ca le-a citit pe toate. N-am avut cum sa-l verific, dar un lucru era sigur, stia locul fiecarui volum. Astfel, nu de-a v-ati ascunselea era jocul nostru preferat al descoperirii, ci gaseste cartea, un joc in care cineva, in lipsa tatei, fixa o carte, din orice camera, de pe orice raft, in special cele din interior, ale caror cotoare nu erau vizibile direct, din orice corp de mobilier, pentru ca apoi tatal s-o gaseasca mergand direct la ea. Era fascinant, cel putin la varstele claselor primare.

Dintre acestea, am inceput sa servesc, pe rand, Karl May, Jules Verne, Alexandre Dumas, Conan Doyle, Mark Twain, Sthendal, Hemingway si multi altii pe care i-am uitat, cam pana in clasa a 9-a, cand revolutia ne-a schimbat cu totul pretentiile si prioritatile, sau poate doar ceva din interior m-a facut sa incetez, parca sa refuz acest regim. Poate a fost si un semn de protest, de revolta, asupra unor neintelegeri, niciodata puse pe tava, un razboi care nu s-a stins nici acum, pe care inca il duc cu mine.

Cat mi-a folosit sau nu aceasta cale este greu de spus, pentru ca avem o singura viata, restul sunt pure speculatii sau analize pe baza unor seturi prea mici de variabile. Ca as alege sau nu aceeasi cale, sau ca as dori-o pentru copiii mei, este doar o masura a implinirii personale. Sceptic fiind, voi aborda subiectul cu masura. Est modus in rebus – cine stie cand am auzit-o si pe asta, tot de la tata, iar acum am deja alt titlu.

Unul din jocurile haioase ale tatalui era cel legat de perceptia volumelor. Astfel, profitand de naivitatea surioarei mai mici, el ii cerea sa ma caute in diverse locuri, gen sertarel de medicamente, cutie de pantofi, amuzandu-se de nestiinta acesteia, credeam eu, ascuns bine in vreun dulap din proximitate. Acum, daca stau sa ma gandesc, el savura dragalasenia cu care fetita lui cea mica, mizand pe credibilitatea de care se bucura tata, executa ordinele intocmai, fara sa filtreze procesul. Probabil si eu am fost „prostit” in felul acesta, dar nu-mi aduc aminte decat scenele in care protagonista era sora mea, la 2-3 ani.

Tata obisnuia sa ne aminteasca felul in care stalceam cuvintele cand eram mici. O luam intotdeauna ca pe o gluma si ne distram mult timp repetand dupa el „neologismele”. Cu o rata mult mai mare de cuvinte inventate se remarca sora mea mai mica. Astfel, „tatuia” era statuia, „mucsa” era musca sau in cazul meu „pucsa” era pusca. Precis erau mult mai multe, dar nu-mi vin momentan in minte. Acum, cand in sfarsit am si eu un copil, cred ca savura momentele formarii noastre in perioada de inceput a copilariei, cand naivitatea specifica varstei da o emotie imensa fiecarui moment nou. Genul acesta de ancore iti readuc in minte momente unice, pe care le poti ulterior povesti apropiatilor.

Este un episod singular, dar oarecum haios. Eu tocmai il anuntam pe tata ca am luat 3 de zece in acea zi, care pentru el insemna paguba [la fiecare zece primeam cate 2 lei, la fiecare noua dadeam 1 leu, incercam sa ma tin pe profit, poate din acest motiv acest targ n-a tinut mai mult de un trimestru], asteptandul-l in fata scarii. Doua siluete s-au strecurat pe langa noi, in fuga. Stiu ca ne-au salutat, dupa voce am recunoscut-o pe sora mea, dar eu eram cu interesul meu, nu puteam fi atent la orice. Insa la cina, mama i-a marturisit tatei ca nici macar n-a remarcat-o cand a trecut pe langa el. Mi-am dat seama, infulecand, ca nici eu n-o remarcasem, dar asta pentru ca eram cu ale mele si mai ales, pentru ca nu ma asteptam sa o vad in tinuta sport, cu pantaloni scurti si cu „adidasi”, imprumutati de la sora mea alergand in jurul blocului. Nici nu m-am obisnuit cu ideea aceasta, pentru ca nu s-a repetat, dupa cunostintele mele.

Acum, daca stau sa ma gandesc, realizez ce silueta avea mama la varsta aceea [sa fi avut 35-40], eu nu cred ca aveam mai mult de 12.

Tatei ii placea fotbalul. Dar pentru inceput, voi incepe cu lucrurile mici. Eu eram mic. Si fotbalul de masa, sau button football, sau gombfoci, cum mi-a fost mie prezentat, era tot ceva mic, miniatural. Trebuie sa amintesc ca la vremea aceea, imaginatia ajuta foarte mult la recuzita oricarui copil. Probabil se intampla si azi, chiar daca exista sute de jocuri pentru orice cuvant la care te-ai putea gandi. Iar pentru cei pasionati de fotbal, fotbalul de masa putea sa depaseasca orice batalie intre indieni si cowboy de plastic, sau orice maiestrie arhitectonica ar fi putut iesi din vitocomburi. Ei bine, pe mine nu m-a prins, dar imi amintesc eforturile tatalui meu de a-mi impartasi din tehnicile lui, insotite de personalizarea fiecarui „nasture”, asa cum ii botezase el din copilarie. Imi amintesc de Di Stefano, Socrates, Germano, Platini, Pele.

N-am reusit sa intru atunci in „jocul lui”, nici mai tarziu fotbalul nu m-a atras suficient [poate o vreme laptenis – tenis cu piciorul], probabil si pentru ca alesesem deja din gimnaziu handbalul. Asta m-a ferit de multi nervi si incrancenare in fata televizorului sau pe stadioane, cum se intampla in vremurile acelea cand fotbalul era religie si orice roman se pricepea la fotbal la fel de bine ca la reparat Dacia. Ce-mi amintesc insa, este pasiunea pe care o afisa, retraind probabil momentele copilariei cand poti sa faci dintr-un nasture cel mai bun dribleur al tuturor timpurilor. Portile si nasturii exista inca, in vechiul birou, asteptand probabil un alt tatic, sau bunic, sa le dea viata.

La 25 februarie 2018 s-a prapadit tata.

Mi-am imaginat de multe ori momentul acesta, cu mintea speriata de copil în vremurile inceputurilor. Se facea ca se rupea pamântul si toata lumea inebunise. Apoi am uitat sa-mi mai imaginez, am crescut si lumea, care incepuse lent sa inebuneasca, nu mi-a mai atras atentia.

Nu sunt niciodata destule cuvinte si nici acestea nu sunt potrivite pentru o poveste despre colcaiala care-mi joaca in minte. Dealtfel, cum nici nu sunt un om al fineturilor ci prefer calea simpla, o sa las sa curga totul asa cum imi aduc eu aminte, urmand cate un flash – declansat in diverse momente, de diversi stimuli.

Profesorul este ca lumanarea la capul mortului. Lumineaza, dar nu învie.
Bestea Catalin

L-am cunscut ca magician, într-una din orele speciale din ciclul primar. Cum altfel sa-l fi perceput pe omul care-ti ghicea gandurile. Elegant, carismatic, captand întreaga suflare din jurul sau.
Înainte de toate, ganditi-va bine la un mar. Uitati orice altceva din jurul vostru si concentrati-va toata atentia asupra lui. A reusit toata lumea? Bine, acum sa trecem la treaba.
Fusese invitat în cadrul unei ore de dirigentie de catre învatatoarea noastra. Nu-mi amintesc specificul acelei ore cum nu-mi amintesc cu placere nici mare lucru din ciclul primar, Read the rest of this entry »