Sunt 8 de-astia, foarte dragalasi. Nu stiu ce-o sa fie cu ei, pentru ca nu prea au stapani. Tatal e lup cu acte in regula, dar mamica e din vecini si cei mici vor ramane in curand pe drumuri, sau preluati de trecatori, in cel mai bun caz.

N-am simtit nimic… dar nimic. Si asta ma pune pe ganduri. E drept, au trecut 20 de ani, dar ce-s 20 de ani intr-o carte de istorie?

Aveam 14 ani cand s-a schimbat regimul in Romania. Eram deja calit in statul pe stadion, in recitari, in orice activitati care implicau rezistenta fizica si mintala. Eram stegarul scolii mele si am fost educat sa cred ca este o mare mandrie sa faci treaba asta. Antrenamentele la handbal, care incepeau de 3 ori pe saptamana la ora 7 dimineata, culesul ocazional al recoltelor, munca voluntara de curatenie, intrecerea in adunarea deseurilor, cercurile tematice tinute sambata sau duminica nu ma surprindeau si le luam cum iau azi ceaiul de dimineata, la fel cu majoritatea celor pe care-i stiam.

Dar astea toate s-au dus, am aflat ce inseamna sa fii liber, sa-ti urmaresti visul, sa traiesti alaturi de marile culturi. Ma uit in jurul meu si vad figuri triste, lipsite de speranta, oameni rapusi de boli, obezi, copii isterici, adolescenti apatici, tineri fara orizont, batrani batjocoriti, batjocorind… si mi-e tot mai usor sa uit.