Era sa aleg titlul The commuter, inspirat de filmul omonim, dar nu suna la fel si pentru scopul propus astazi. Trebuie la amintesc pentru inceput ca pe vremea regimului comunist, cand primeai o functie la stat [nu stiu daca chiar in toate ramurile, dar in sanatate, educatie si armata in mod cert], pe cat de sigura era intrarea in campul muncii, pe atat de sigura era si probabilitatea de a nu se intampla in localitatea natala. Privit la o scara larga si pe termen lung, nici nu cred ca era un lucru rau. Dar asta e o discutie prea lunga pentru aceasta amintire, care isi propune cu totul alte idei.

Primul contact pe care tata l-a avut cu Read the rest of this entry »

Uneori ma apuca din senin sa fluier cate o melodie, ma gandeam ca o fi ceva sclipire de compozitor. Asta pana cand am descoperit ca doar „recit din memorie”, secvente adanc ingropate, cine stie cand. Adica deja se stie, am ajuns destul de mare sa refac filmul. Tata reusea sa evadeze din sistem prin cateva usi, accesibile totusi. Cea mai importanta era lectura. Pe langa infuzia de „National Geographic”, despre care probabil voi scrie alta data, avea suficiente volume de beletristica, arta, istorie, albume, dictionare, tratate, colectii de toate felurile, sa nu mai zic reviste la care era abonat. O alta era radio „Europa libera”, gura de oxigen prin care cei mai curajosi [sau nebuni] se alimentau din lumea civilizata, chiar pe limba lor. O alta, despre care scriu acum, este muzica. Cred ca pasiunea asta i s-a format in anii facultatii, petrecuti intr-un Bucuresti in plina stralucire, al anilor 60. Muzica era o moneda libera atunci. Apoi a inceput sa nu mai fie. Dar si asa, existau diversi „binevoitori” care pentru 1 leu/minutul iti puneau pe benzi, apoi pe casete, absolut orice doreai.

O piesa de valoare din casa noastra [probabil singura cu valoare materiala], era magnetofonul dobandit cu mari sacrificii in vremea studentiei, un Sonet B3 de la Tesla, pe care si eu si rudele si vecinii il veneram, pentru inteligenta de care dadea dovada. Din cutiuta aceasta ieseau veselia, dansul si chiar sperantele. Tata incepea sa topaie instant la inceperea vreunui hit inregistrat. Era sarbatoare cand ne venea cate o banda, cu 2 piste a cate 1 ora de muzica, 700 de metri de banda magnetica. BASF, AGFA, ORWO, AKAI si multe alte branduri imi completau pe atunci cultura tehnica, de care orice copil este atat de captivat.

Chiar daca nu am fost niciodata stralucit la materiile de cultura generala, pentru ca nu reuseam, cred ca nici nu prea ma straduiam, sa „tocesc” tone de informatii, imi dau seama ca am „tocit” in toti anii copilariei tot felul de informatii, de toate felurile. Acum, parca de nicaieri, imi ies pe gura nume ca Johnny Dorelli, Adriano Celentano, Paul Anka, Bobby Solo, Enrico Macias, Charles Aznavour, Gianni Morandi, Massimo Ranieri… ca sa nu-i amintesc pe clasici, Abba sau Bonney M, etc.

Io son sicuro che
in questa grande immensità
qualcuno pensa un poco a me
e non mi scorderà.