Profesorul este ca lumanarea la capul mortului. Lumineaza, dar nu învie.
Bestea Catalin

L-am cunscut ca magician, într-una din orele speciale din ciclul primar. Cum altfel sa-l fi perceput pe omul care-ti ghicea gandurile. Elegant, carismatic, captand întreaga suflare din jurul sau.
Înainte de toate, ganditi-va bine la un mar. Uitati orice altceva din jurul vostru si concentrati-va toata atentia asupra lui. A reusit toata lumea? Bine, acum sa trecem la treaba.
Fusese invitat în cadrul unei ore de dirigentie de catre învatatoarea noastra. Nu-mi amintesc specificul acelei ore cum nu-mi amintesc cu placere nici mare lucru din ciclul primar, tocmai din pricina acelei învatatoare. Trebuie sa-i multumesc însa, ei si tuturor celor care m-au suparat sau lezat în orice fel, pentru ca m-au învatat ce sa nu fac cand voi fi la catedra. Posibil sa fi fost „Sa ne cunoastem viitorii profesori”, avand în vedere ca domnul B. era profesor de matematica la scoala noastra, la clasele V-VIII. Dar mie îmi scapase asta si preferam sa vad în el un magician, genul de erou atat de asteptat în acele vremuri saracacioase ale comunismului tarziu.
Dupa cateva exercitii de logica si memorie ne-am dat seama ca timpul devenise dintr-o data prea scurt. Parca trezindu-ne pe toti din transa, se grabi sa salute: ah, sa nu uit, marul la care v-ati gandit la început… este adevarat ca era rosu? Apoi continua, misterios, catre audienta uimita: sa aveti o zi buna!
Aceasta scurta interventie avea sa fie “Buna vestire” a destinului meu profesional, speranta care m-a ajutat sa trec peste momentele frustrante ale primilor pasi din gimnaziu, cand, nimerind la “cea mai buna profesoara” din scoala, ma luptam cu morile de vant la pana atunci cea mai placuta materie pentru mine, nereusind nicicum sa deslusesc mesajele care veneau dinspre catedra. Nu eram singurul, dar asta nu ma linistea deloc. Lectiile pe care alta data le vedeam în minte înca de cand se anunta titlul, devenisera chinuitoare, iar temele un cosmar. Îmi era frica sa le spun apropiatilor ca nu pricep nimic, pentru ca ei ma stiau foarte priceput cu cifrele, înca de la gradinita.
Si asta, pana într-o buna zi cand dirigintele nostru, profesor de sport la munca si pictor în timpul liber, ne anunta într-o zi ca din pacate ni se atribuise un alt profesor la matematica. Spre deosebire de vremurile noastre, în acele vremuri se întampla destul de rar sa nu termini un ciclu scolar cu acelasi profesor cu care ai început. Au fost cateva oooo si nuuuu, urmate mai apoi de diverse zvonuri, venite de la cei care aveau acces la informatii: am auzit ca e alcoolic… vine mereu cu aceleasi haine… nu se spala niciodata… doarme la ore. Viitorul nu suna deloc roz în acele momente.
Nu si pentru mine.
Înca din ziua 1, chiar daca la acea vreme nu facusem legatura cu „magicianul” pe care-l cunoscusem în ciclul primar, ceva necunoscut (între timp am aflat ca se numeste har, sau chemare), ma facea sa dau tot ce am mai bun în mine. Nu stiu daca a fost noroc sau dragoste la prima vedere, dar pentru ca în acea prima ora raspunsesem bine la multe întrebari, spre supararea multora din colegi, care erau cotati mai „destepti” m-a numit “seful cercului de matematica”. De atunci am facut tot ce mi-a stat în putere sa onorez acesta încredere.
Zilele treceau, noi ne transformam. Deja îmi recastigasem renumele de matematician participand la diverse concursuri si olimpiade nationale. Mai mult, îmi dezvoltasem talentul de a imita cu acuratete diversi profesori (adevarul este ca în acele vremuri am avut parte de profesori care aveau suficiente trasaturi de personalitate pentru a putea fi usor imitati – lucru care azi din pacate nu mai este la fel). Dar un talent anume, care-i facea pe colegii mei sa-l solicite adesea, era acea abilitate a mea de imita „mersul de profesor”. Ce nu stiau ei, era ca eu nu faceam decat sa-l vizualizez pe dl. B si sa pasesc tacut în urma lui, copiindu-i toate gesturile.
Radule, nici nu stiu cum pofesti, doi de 9 si doi de 10 sau trei de 10 si un 8? … Îmi este indiferent, domn` profesor! S-a ridicat în picioare si cu o lacrima în coltul ochiului, spre toti cei din clasa: Bravo, acesta este momentul pe care l-am asteptat de mult, elevul sa nu mai învete pentru note!

*

Asculta Radu, sunt putin obosit si nu ma simt deloc bine… Nu vrei tu sa predai lectia de astazi?
Dl. B nu traversa cea mai buna perioada a vietii sale. Dar în acele vremuri, problemele personale ale dascalilor razbateau slab si rar dincolo de fetele lor, mereu zambitoare. Nici unul dintre noi nu ne puneam vreodata întrebari despre familiile lor, despre pasiunile lor sau orice legat de viata lor din afara scolii. Erau mereu acolo, pentru noi, cum puteau fiecare. Aveam sa aflu, mai tarziu, ca viata privata a dl-ui B. nu mergea bine. Costumul impecabil alta data acum era sifonat, albul ochilor, acum galben. Buzele devenisera vinetii, tenul întunecat. Doar ochii pastrau întelepciunea cu care ma obisnuise. Unii spuneau ca e de la alcool, altii, de la inima. Nu stiu daca aceste exercitii erau intentionate sau doar parte din destin, dar mereu i-am simtit ochii urmarindu-ma. Adesea îi simt si acum. Si dupa cum spuneam, deja ma perfectionasem în imitatul profesorilor. Cat de greu putea sa fie imitarea sustinerii unei lectii?

*

Excursiile! În anii 80, pe buna dreptate, o excursie scolara rivaliza cu Craciunul sau cu Anul Nou. Nimic nu ne motiva mai mult decat apropierea unei excursii. Si nu ma refer aici la cantonamente, de care am avut din plin parte, fiind, pe langa „clasa speciala” si „clasa sportiva”, pentru ca acolo se mergea la lupta, antrenamente extenuante, regim spartan, disciplina. Ma refer la excursiile care încheiau o perioada, un capitol – semestru, an scolar, ciclu scolar.
Asa era si acum, la Moneasa – o oaza de oxigen pierduta în inima muntilor. Un loc numai bun pentru confesiuni si juraminte. Un loc în care am ras, am plans, ne-am bucurat si am depanat amintiri. Dar mai mult decat atat, un loc în care, în luminile jucause ale focului de tabara înaltat în mare graba, fara mari pretentii ingineresti, din dl. B. nu se mai vedeau nici hainele ponosite, nici noile riduri, nici barba netaiata de înca doua zile…ci doar ochii. Ochii aceia care treceau dincolo de fiecare, peste ani. La acel foc de tabara, toti cei prezenti am aflat ce vom face cand „vom fi mari”. Un pariu mult mai complicat decat pariul pe „rosu”, cu care ne cucerise în clasele primare. Atunci a aflat Laura ca va fi actrita, Cristi politist, Nelu afacerist, Marius inginer, Carla orice ce va vrea ea sa ajunga ?, Raul medic… Atunci am aflat si eu ca voi fi profesor. L-am crezut cu totii, pentru ca el era magicianul. Tot atunci mi-a facut si promisiunea ca eu, dupa ce voi termina facultatea, sa intru fara sa bat la usa la orice ora a lui si sa-i iau creta din mana, continuand lectia începuta de el.
Chiar daca acesta promisiune m-a calauzit în tot parcursul devenirii mele profesionale, vestea mortii lui premature m-a facut sa nici nu mai calc în scoala mea draga, de parca ar fi disparut o data cu el. Dar stiu, ca atunci cand rapus de oboseala (sau boala) îmi pasa mie bagheta magica – pentru a preda în locul lui, ca ochii lui, chiar daca sunt inchisi, departe, ma urmaresc si în prezent ridicand o spranceana, un semn secret, dincolo de cuvinte.

Profesorului Bestea Catalin, oriunde ar fi.