Tatei ii placea fotbalul. Dar pentru inceput, voi incepe cu lucrurile mici. Eu eram mic. Si fotbalul de masa, sau button football, sau gombfoci, cum mi-a fost mie prezentat, era tot ceva mic, miniatural. Trebuie sa amintesc ca la vremea aceea, imaginatia ajuta foarte mult la recuzita oricarui copil. Probabil se intampla si azi, chiar daca exista sute de jocuri pentru orice cuvant la care te-ai putea gandi. Iar pentru cei pasionati de fotbal, fotbalul de masa putea sa depaseasca orice batalie intre indieni si cowboy de plastic, sau orice maiestrie arhitectonica ar fi putut iesi din vitocomburi. Ei bine, pe mine nu m-a prins, dar imi amintesc eforturile tatalui meu de a-mi impartasi din tehnicile lui, insotite de personalizarea fiecarui „nasture”, asa cum ii botezase el din copilarie. Imi amintesc de Di Stefano, Socrates, Germano, Platini, Pele.

N-am reusit sa intru atunci in „jocul lui”, nici mai tarziu fotbalul nu m-a atras suficient [poate o vreme laptenis – tenis cu piciorul], probabil si pentru ca alesesem deja din gimnaziu handbalul. Asta m-a ferit de multi nervi si incrancenare in fata televizorului sau pe stadioane, cum se intampla in vremurile acelea cand fotbalul era religie si orice roman se pricepea la fotbal la fel de bine ca la reparat Dacia. Ce-mi amintesc insa, este pasiunea pe care o afisa, retraind probabil momentele copilariei cand poti sa faci dintr-un nasture cel mai bun dribleur al tuturor timpurilor. Portile si nasturii exista inca, in vechiul birou, asteptand probabil un alt tatic, sau bunic, sa le dea viata.