Nu vreau sa influentez pe nimeni. Mi se pare natural sa citesti cat mai mult pentru a functiona corect. Cititul este parte integranta a limbajului, iar limbajul, exact ca la calculatoare, este mijlocul prin care facem lucruri, pentru ceilalti, dar mai ales pentru noi. Fata de pretentiile pe care le avea tata, ma consider complet descoperit la capitolul lectura, cultura generala, arte sau filosofie. Dar chiar si asa, sunt ambasadorul acestui instrument, pentru ca nu stiu sa fiu altfel, chiar daca viata ne-a invatat, cel putin in ultimele decenii, ca succesul tine mai mult de oportunitati, instincte si incapatanare.

Spun asta ca un epilog al unor amintiri legate de biblioteca noastra. Am fost instruit ca sunt peste 20,000 de volume, dar dupa o oarecare intelegere a matematicii, am facut o aproximare ochiometric-cantitativa si as spune ca 15.000, poate chiar 12.000 este un numar mai apropiat de realitate. Totusi, cred ca pe raza de cativa km, eram unici din punctul asta de vedere. Daca la altii te impresionau macrameurile sau bibelourile, la noi prima replica a oaspetilor era ceva legat de carti. Tata spunea ca le-a citit pe toate. N-am avut cum sa-l verific, dar un lucru era sigur, stia locul fiecarui volum. Astfel, nu de-a v-ati ascunselea era jocul nostru preferat al descoperirii, ci gaseste cartea, un joc in care cineva, in lipsa tatei, fixa o carte, din orice camera, de pe orice raft, in special cele din interior, ale caror cotoare nu erau vizibile direct, din orice corp de mobilier, pentru ca apoi tatal s-o gaseasca mergand direct la ea. Era fascinant, cel putin la varstele claselor primare.

Dintre acestea, am inceput sa servesc, pe rand, Karl May, Jules Verne, Alexandre Dumas, Conan Doyle, Mark Twain, Sthendal, Hemingway si multi altii pe care i-am uitat, cam pana in clasa a 9-a, cand revolutia ne-a schimbat cu totul pretentiile si prioritatile, sau poate doar ceva din interior m-a facut sa incetez, parca sa refuz acest regim. Poate a fost si un semn de protest, de revolta, asupra unor neintelegeri, niciodata puse pe tava, un razboi care nu s-a stins nici acum, pe care inca il duc cu mine.

Cat mi-a folosit sau nu aceasta cale este greu de spus, pentru ca avem o singura viata, restul sunt pure speculatii sau analize pe baza unor seturi prea mici de variabile. Ca as alege sau nu aceeasi cale, sau ca as dori-o pentru copiii mei, este doar o masura a implinirii personale. Sceptic fiind, voi aborda subiectul cu masura. Est modus in rebus – cine stie cand am auzit-o si pe asta, tot de la tata, iar acum am deja alt titlu.