Era sa aleg titlul The commuter, inspirat de filmul omonim, dar nu suna la fel si pentru scopul propus astazi. Trebuie la amintesc pentru inceput ca pe vremea regimului comunist, cand primeai o functie la stat [nu stiu daca chiar in toate ramurile, dar in sanatate, educatie si armata in mod cert], pe cat de sigura era intrarea in campul muncii, pe atat de sigura era si probabilitatea de a nu se intampla in localitatea natala. Privit la o scara larga si pe termen lung, nici nu cred ca era un lucru rau. Dar asta e o discutie prea lunga pentru aceasta amintire, care isi propune cu totul alte idei.

Primul contact pe care tata l-a avut cu apostolatul vietii de dascal s-a intamplat la Ceica [si/sau Ceisoara], unde a fost numit profesor titular gratie notei maxime si lipsei de catedre disponibile in oras la acel moment, dar se pare ca asta se intampla cu oricine [nu chiar cu oricine :), dar sa fie ei sanatosi, cei care au sarit aceste etape]. Si pentru ca era tanar si zburdalnic, ca si colegii sai navetisti, intre care cel mai mult il amintea pe Petrica Vancea, trecut si el intre timp in lumea dreptilor, profesor de matematica inzestrat cu mult umor cu care impartea acest drum prafuit in fiecare dimineata timp de cativa ani, nu putea sa lase rutina sa-l invinga, inventand fel de fel de pozne.

Una pe care mereu o amintea pentru a ilustra perioada aceea, sau cand se intalnea cu Petrica ori venea vorba despre el, este povestea valizei. Se facea ca era una din zilele fierbinti care anuntau vacanta de vara dar si o calatorie plina de miresme seboree ale calatorilor aflati pe drumurile leganate ale satului romanesc. Intre cei care luptau cel mai greu cu acest fenomen se afla si o doamna trecuta de prima tinerete, denumita conform locurilor nana, care prinsa la inghesuiala si probabil neinspirat imbracata pentru temperaturile amiezei toride, dar si doborata de propria-i greutate, cauta cersind din priviri un loc liber in autobuz.

Si unde este nevoie de supereroi, ei nu intarzie sa apara. Petrica, obosit si el, dar de monotonia si zdranganitul autobuzului, se puse automat in miscare:

– Apoi sezi nana me! Sezi numa, nu-ti banui! Spuse el intarind autoritatea tonului cu o privire parinteasca, nemarcat catusi de putin de figura confuza a femeii, care se uita imprejur sa inteleaga unde ar putea ea sedea, cand toti pasagerii din proximitate, inclusiv bunul samaritean, stateau pe propriile picioare si nici un scaun liber nu se deslusea privirilor.

Urmatoarea mutare fu o privire scurta, dar convingatoare, spre o valijoara eleganta, legata in piele, cum putini aveau la vremea aceea in astfel de locuri proletare. Inca o clatinare parinteasca a capului doborî orice retinere a doamnei de a analiza structura de rezistenta a scaunelului provizoriu sau a gestului reprobabil comis si se aseza sigura, cu toata greutatea de care era capabila, pe bagaj.

Undeva, la mica departare unele de altele, cateva gesturi se declansara automat. Un tinerel cu mustacioara atent lucrata se scremu de durere si neputiinta de a contrazice o doamna in etate, un suras machiavelic strabatu fiinta lui Petrica si un nod se fixa bine in gatul nanei, la constatarea ca dimensiunile valijoarei se adaptara instantaneu catre o alta forma, parca nefiresc insotite de neclintirea privirii parintesti a „proprietarului” – care in mintea nanei era evident Petrica.

Apoi coborara, deloc ingrijorati de strigatele femeii: Pruncu mieu, t-ai uitat janta, vino inapooooi…