De aproape cand ma stiu mi-au placut mult ceasurile. Copilarind in era predigitala, orice mecanism sofisticat era parca rupt din rai, demn de recuzita in filmele SF.

Asa erau si ceasurile, in special cele elvetiene, pe care doar putini aveau privilegiul sa le cunoasca. Restul, ca mine, le foloseau mai ales în expresii, povesti sau în visele cu ochii deschisi. Si daca cei mai multi isi foloseau imaginatia pentru a le contura, eu aveam imaginea lor clara, la rezolutie generoasa, editata de profesionistii de la National Geogrphic, magazinul la care printr-un miracol eram abonat în acele vremuri gri, în care oferta locala era data de numerele ponosite ale revistelor FLACARA sau SCANTEIA, cu vesnicele teme ale marilor realizari, prin care, in cel mai bun caz gaseai mecanismul unui tractor sau Dacii.

In clasele primare le povesteam colegilor ce model nou de ROLEX sau OMEGA a aparut, cu diamante, safire, mecanisme spectaculoase, pana ne luam cu fotbalul sau alte preocupari mai serioase.

***

Bucuresti, nu mult dupa resetarea lumii. Vitrinele, chiar daca incadrate de aceleasi rame urate din fier ruginit sau ciobite pe la colturi, incepeau sa se umple de lucruri sclipitoare, sub care, de cele mai multe ori erau numere care te bagau in sperieti. Capitalismul, incepuse si in noua noastra democratie, cu o inflatie dezarmanta a monedei.

Mi-am dat seama atunci ca ma blocasem cu privirea intr-un lung sir de zerouri, pretul unui frumos exemplar ceramic al unei marci elvetiene a carei denumire imi era imposibil s-o uit data fiind marea asemanare cu a prenumelui meu. Si cu atat am ramas… cu blocajul. Nu mi-am luat ceasul, dar mi-am luat niste merdenele proaspete.

***

Chiar daca abonamentul la National Geographic intr-un final a expirat, chiar daca aveam de acum si alte multe surse de informare, chiar daca mai crescusem si cel putin teoretic, ar fi trebuit sa ma preocupe chestiuni mai serioase, din cand in cand ma lovea nostalgia mecanismelor ticaitoare.

Asa se face ca intr-o zi mai lejera, rasfoind un portal de specialitate, sa dau peste un model cu prea multe rezonante si asemanari incat sa trec nepasator. Mi-am facut curaj si am adaugat in cosul virtual pretiosul obiect, asteptand cu sufletul la gura implinirea profetiei, dupa 20 de ani.

***

Alo…? Va sun din partea faimosului magazin de ceasuri unde ati comandat recent. Sunteti sigur, ramane valabila comanda?

Nu stiu exact daca eram dintr-o data mai important ca sunt tratat ca un cetatean cu ceas pretentios sau mai speriat de schimbarea ce urma sa se intample, parca mi se dadea sansa acum sa renunt, doar traisem atata timp fara el. Poate un pic din amandoua. Controlandu-mi tonul, am spus sec:

Da

***

Alo?! Va sun in legatura cu comanda dvs!

Curierii in general suna inainte, era un semn bun. – Ati ajuns deja? Sunteti jos?

A…, nu, … eu sunt seful de tura aici, la depozit. Aveti idee ce pret are coletul?

Un pic confuz, ce sef neserios… – Pai nu scrie pe el? Pot sa va platesc oricat?

Pai … e cam mult si credeam ca este o greseala, am vrut sa ne asiguram…

Nu e o greseala, va astept.

Stiti ce, o sa vin chiar eu cu baiatul care livreaza, ajung in 30 de minute!

***

De mult nu fusesem atat de serios tratat. Si atunci au inceput gandurile. N-am mai visat de mult cu atata pofta. Se facea ca urma sa fiu fraierit de o conspiratie atent pusa la cale de seful de depozit cu soferul, probabil livrandu-mi-se un fals, care pe moment nu avea cum sa fie comparat cu nimic, avand toate inscrisurile perfect legale. N-am apucat prea mult sa visez, mi-a sunat telefonul, am vazut si masina, am identificat echipa si am inceput sa zambesc. Totul devenea limpede.

Evident ca seful depozitului dorea sa se asigure ca angajatul nu pateste ceva sau din contra nu face vreo prostie avand in vedere ca urma sa primeasca o suma importanta in cash. Era tot mai clar ca ceea ce doresc eu se afla acolo, sub paza dubla. Ce nebunie!

Doriti sa deschideti coletul? Stiti ca aveti acest drept?

Mult mai sec, mascand o imensa victorie: Nu!

S-au privit ciudat, au numarat banii si dusi au fost.

***

Sa-l desfac acum oare? Si daca nu e ceea ce vreau eu sa fie? Mai are rost sa-i sun? Dar ce sanse ar fi sa iau teapa? Nu am luat niciodata teapa de la curier. Si doar venisera doi, n-aveau de unde sa stie ca voi refuza deschiderea. Dar daca totusi…?

Nu avea nici un rost sa ma grabesc, mergeam uniform, savurand probabil ultimele clipe de posesor autentic, daca ar fi sa ne luam dupa principiul lui Schrodinger.

Am ajuns. Sa chem pe cineva la deschidere? Sa fie un martor… poate ar fi mai bine… Dar de unde ar sti martorul ca nu am deschis anterior coletul si ce vede el este doar o redeschidere pentru ochii lui? Mai bine singur… daca e sa iau teapa sa nu se bucure nimeni de necazul meu…

Ambalajul parea imposibil de atacat. Oricat eram de nerabdator, nu puteam sa bag cutitul orbeste, doar erau lucruri fine la interior… sau cel putin asa speram. Si nici unghiile nu prea ma ajutau… nu m-au ajutat niciodata la cat le rod. Incet incet primul plastic s-a dat batut, apoi un carton, o cutie uratica cu multe lucruri pe care nici nu le-am bagat in seama, pliante, calendare, pungute personalizate. Eu urmaream obiectul. Cubul. Inca de la prima atingere inima mi-a batut asimetric. Parea prea usor. Ok, ceramica, materiale avansate, tehnologie… dar chiar asa usor? Adica… nu ar fi bine sa fie usor? Sa fie lejer? Am eliberat cutia ceasului din ambalajul ei temporar si am deschis aproape salbatic cutia…

Ce???

Cutia, foarte rafinata, cu suportul circular pe care ar fi trebuit sa stea ceasul… era goala! Am rascolit-o, aruncand bucati din interior, intorcand-o pe toate partile. Unde sa sun? Ce sa ma fac acum? Cine o sa ma mai creada?

Si toate prostiile astea ce sunt? Au vrut sa-mi ia ochii cu calendare, cu reclame, la ce-mi folosesc? Mainile imi bajbaiau haotic printre hartii, ambalaje, folii… pana cand…

***

Neluat pana atunci in serios, undeva, intr-un colt al pachetului, intr-o folie transparenta, ca o piesa de rezerva, ca un accesoriu optional, care la nebunia ce ma apucase ma si mir ca nu si-a gasit drumul spre pardoseala, trona cu reflexii aurii, cristaline, pretiosul. De unde sa fi stiut eu, profanul, ca ceasurile nu vin in cutiile lor?

Oricine ar fi jurat ca rasul meu devenise o jalnica masina de tuns iarba, pentru ca se repeta enervant, monosilabic, pana la limita de rezistenta a plamanilor.

tic-tac, tic-tac…

PS: Titlul s-a dovedit „providential” intrucat, dupa doar o saptamana, scolile s-au inchis, au inceput sa se emita ordonante militare, am intrat in stare criza la nivel mondial ca urmare a pandemiei COVID19 si se pare ca va mai dura, cel putin pana in mai, daca nu mai mult. Daca reuseam inca o saptamana sa aman „achizitia”, asa cum am amanat ani de-a randul, cel putin pretul era altul, mult redus, daca nu cumva si intentia de a o realiza. (10.04.2020)