Mi-am parasit o zi intreaga barlogul doar pentru a vizita barlogul altui animal morocanos, odata foarte popular pe plaiurile noastre, ursus spaleus, disparut acum 15.000 de ani. Asa se face ca revizitez dupa multi ani Pestera Ursilor, o bijuterie naturala care merita vazuta de fiecare dintre noi.

Evident nu putea fi totul perfect. De la manelismul ieftin care te primeste calduros inca de la baza muntelui constand in zeci de tarabe cu aceleasi prostii inutile sau terasele cu mici, bere si fum pana la cercopitecii care tineau sa-si puna mainile pe toate stalactitele la care aveau acces, ca sa exclame de zeci de ori exact acelasi lucru: “e rece”. M-am adresat unui coordonator de grup care imi cerea dovada ca am platit taxa de fotografiat daca ma iarta de plata in schimbul unor poze cu indivizi atingand formatiunile si mi-a zis sec “NU”. A trebuit sa-i arat dovada(chiar platisem 15ron ca sa pot face 100 de poze blurred, noised), dupa care totusi mi-a cerut sa-i arat pozele respecitve… Raspunsul meu a fost la fel de util si binevoitor ca al lui: NU!

A urmat o frumoasa drumetie spre intrarea in pestera Meziad, la care mi-am dat seama ca nu sunt pregatit(eram in slapi+tricou) si grupurile care ieseau din pestera erau fully equiped, dar am reusit sa ma bucur de coloanele de fum de la micii petrecaretilor care umpleau padurile. O vorba de duh mi-a revenit acum si mai clar in minte: Avem o tara frumosa, pacat ca e locuita!